Au să mi te ceară păduri născute din verdele ochilor tăi,
Ape zbuciumate au să te spele de gustul buzelor mele,
flămânde de tine, cu iz uşor de tăceri ascunse şi piele
Au să se frângă vise scăldate în umbra paşilor grei.
Au să vină amurguri de ceaţă să ne cuprindă
O să-mi cadă ninsori peste tâmplele albe şi reci
Cine-a ucis cuvântul răstignit în urlete, zeci?
Într-un dans al uitării a vrut dinadins să-l închidă.
Nici nu pot să te vreau, nu pot nimănui să te cer
Nu am cui să te las, poţi să vi sau să pleci
Sunt o urmă, pierdută pe înguste şi grele poteci
Nu mai pot să aştept, nici să rabd, nici să sper.
